Colegiul celor desculți

tilonia barefoot college (31)

Călătoresc cu trenul în direcţia Ajmer. La sfatul unor călători cobor înainte de destinaţie şi de acolo iau o autoricşă până la Tilonia. Când ajung, un mic scandal cu şoferul. Îmi cere 300 de rupii. Eu îi dau 100. Cu ajutorul personalului de la recepţia campusului reuşesc să îi potolesc lăcomia.

La prima vedere, Barefoot College se află în mijlocul pustietăţii. Iar când ajungi aici ţi se pare că nu e mare lucru. Sunt curioasă unde se desfăşoară cursul de solar engineers. Răbdare, răbdare.

La bucătărie mă împrietenesc cu Stella. Ea e aici de ceva vreme şi a prins mersul lucrurilor. O să mă ţin după ea.

Mâncarea e bună, simplă, se aseamănă cu cea din ashram. Dimineaţa, ceai masala şi paratha, un fel de cocă coaptă pe plită. Acesta va fi meniul fiecărei dimineţi.

Un tur de campus îmi dezvăluie primele detalii. Activităţile colegiului acoperă o gamă largă de domenii, deosebit de relevante pentru stilul de viaţă al localnicilor. Să nu uităm că ne aflăm în cel mai arid stat al Indiei, unde soarele străluceşte din belşug, iar apa e o bogăţie la mare căutare.

barefoot college india tilonia

Echipe de femei analfabete se ocupă de realizarea unor maşini de gătit solare.

Oglinzile montate pe o structură parabolică concentrează puterea soarelui, în scopul pregătirii mâncarii. Toată apa de ploaie este colectată într-un bazin subteran. Pe acoperişurile clădirilor observ panourile solare. Întregul campus funcţionează pe bază de energie solară.

masina de gatit solara barefoot

La Barefoot College li se oferă de lucru îndeosebi femeilor şi persoanelor cu handicap.

La departamentul de „marketing” îl întâlnesc pe Giri Raj, pictorul şi desenatorul campusului, lipsit de glas, însă talentat artist plastic. Tot în acest departament avem secţiunea comunicare, unde Ram Nivas ji conduce o echipă de păpuşari şi muzicieni care transmit poveşti cu mesaj social prin intermediul teatrului de păpuşi. Această tradiţie orală este familiară locuitorilor din Rajasthan, obişnuiţi să asculte legende şi istorioare populare. Ei au preluat obiceiul şi l-au adaptat nevoilor moderne. Astfel, prin scenetele pe care le prezintă publicului, încearcă să schimbe mentalităţi, critică viciile, nedreptatea, superstiţiile, promovează idei care deschid mintea oamenilor. Zeci de păpuşi stau înşirate în depozit, o parte din ele sunt personaje reale, precum Bunker şi soţia sa, dar există şi personaje anonime sau fictive, cum ar fi poliţistul, preotul, judecătorul etc. Facem cunoştinţă cu Jokhim Chacha, care la venerabila vârstă de trei sute de ani e cel mai popular şi îndrăgit personaj. Mulţi oameni nici măcar nu au auzit de Bunker Roy, fondatorul colegiului, însă Jokhim Chacha a cucerit toate inimile. El e învăţătorul, înţeleptul, avocatul, cel care rezolvă disputele.

femeie barefoot college hartie

masina de gatit solara

Acesta este noul campus. Pentru a ajunge la vechiul campus, unde se desfăşoară trainingul pentru energie solară, e de mers un sfert de oră.
Prima dată le întâlnim pe Kaushelya Devi şi Mangi Bai, ingineri IT desculţi.

Cele două femei stăpânesc foarte bine lucrul cu calculatorul, ştiu să scrie cu caractere devanagari folosind tastatura obişnuită. Oricine are nevoie să înveţe despre calculatoare apelează la ele. Apoi, cunoaştem un localnic simpatic cu turban roz, responsabil cu lucrul manual. La el în atelier se confecţionează tot felul de obiecte utile şi decorative pe bază de hârtie reciclată şi pânză, caiete, carneţele, plase, suporturi de creioane. La secţiunea textile o întâlnim pe văduva Visharami Devi, care lucrează la războiul de ţesut.

Colegiul celor desculţi este o filosofie vie pe care o trăiesc toţi cei de aici.

Doar discutând cu oamenii şi cunoscând poveştile lor înţelegi cu adevărat ceea ce zidurile nu pot comunica. Vasu ji a terminat un MBA, a muncit o vreme prin Hong Kong, pe funcţii de conducere. Apoi l-a cunoscut pe Bunker, l-a urmat şi nu s-a mai uitat înapoi. E unul din oamenii de bază ai instituţiei. Astmul îl face să pară şi mai răvăşit de anii pe care îi duce în spate dar, în momentul când intri în vorbă cu el, radiază de fericire.

Într-una din seri sunt invitată să cinez acasă la un alt om de bază al colegiului. Locuieşte împreună cu cei doi băieţi şi soţia, inginer solar, într-una din casele disponibile pentru cei care trăiesc în incinta colegiului. O casă tipic indiană, care mă uimeşte prin simplitate şi bună rânduială. Mobilierul e aproape inexistent, în afară de pat. Rafturile sunt încastrate în perete. Masă nu există, se mănâncă jos, pe pardoseală. Mâncarea se găteşte tot timpul proaspătă, nu se păstrează nimic de azi pe mâine, un obicei foarte bun.
Observ câteva fotografii înrămate. E mama domnului care m-a invitat la cină.

Fără să îl fi întrebat, îmi mărturiseşte credinţa lui cea mai profundă. „Cum arată Dumnezeu? Nu ştiu. Nu îl cunosc pe Dumnezeu. Dar o cunosc foarte bine pe mama mea. În fiecare zi muncea din greu şi în fiecare seară, cu banii câştigaţi, se ducea să cumpere orez pentru a ne hrăni. Sacrificiul ei e cea mai înaltă treaptă a sfinţeniei. De aceea, pentru mine, ea e Dumnezeul pe care îl venerez.”

În ciuda creşterii economice din ultimii ani, în jur de 40% din populaţia Indiei, adică jumătate de miliard de oameni, continuă să trăiască cu 1-2 $ pe zi. Ca urmare a acestei rupturi între urban şi rural, valuri de săteni au migrat la oraşe, mulţi dintre ei sfârşind în slum-uri, condamnaţi la o formă de sărăcie mai barbară decât cea pe care o lăsaseră în urmă.

Cu toate că o puzderie de ONG-uri au lucrat şi lucrează peste tot în India rurală, impactul lor a fost destul de slab în direcţia îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a celor săraci. Sponsorii şi organizaţiile finanţate cu bani occidentali au venit cu o strategie top-down. În loc să îi ajute pe localnici să stea singuri pe propriile picioare, să devină sustenabili, au impus soluţii de-a gata.

Bunker Roy, fondatorul colegiului, s-a inspirat din principiile părintelui naţiunii. Gandhi credea că dezvoltarea rurală a Indiei se poate face prin revalorizarea abilităţilor practice ale locuitorilor şi prin aplicarea cunoaşterii tradiţionale pentru a rezolva problemele locale. Scopul colegiului este de a reda bucuria şi demnitatea săteanului şi de a inversa tendinţele de migraţie către marile oraşe. Investind şi dezvoltând în capitalul uman, oferind totodată acces la tehnologii alternative, colegiul îşi propune să ofere autonomie satelor, să le ajute să renască.

barefoot college masina de gatit solara

mancare barefoot college

Totul începe cu decizia de a da celor săraci dreptul de a decide ce e mai bine pentru ei, cum îşi doresc să îşi îmbunătăţească viaţa.

Abilităţile extraordinare ale oamenilor săraci nu ajung niciodată în mainstream, nu sunt respectate şi demne de aprecierea lumii. Aşa a fost luată decizia de a construi un colegiu doar pentru cei săraci, unde să poată învăţa acele lucruri care sunt relevante şi importante pentru ei. În acest colegiu nu există nimeni cu diplome şi calificări formale. Trebuie să fii un exclus al sistemului de învăţământ, un eşec şcolar, un analfabet. Colegiul nu acordă diplome de absolvire, certificatul îl oferă comunitatea în cadrul căreia urmează să lucrezi. Nu ai nevoie de o hârtie pe care să o atârni pe perete. Ai nevoie doar de demnitate, îndemânare şi hărnicie. Profesionalismul este, astfel, redefinit. Profesionalism înseamnă competenţă, nu titluri şi funcţii înalte. O soţie tradiţională care se ocupă de gospodărie este un profesionist. Aceşti oameni care sunt consideraţi lipsiţi de pregătire au, de fapt, abilităţi universale. Şi e nevoie ca aceste îndemânări să fie revalorizate.

Când tinerii migrează la oraş în căutare de locuri de muncă, iau cu ei speranţele moarte ale părinţilor şi bunicilor lor, ţesători, olari, constructori, strungari, agricultori, idealul de a transmite mai departe generaţiilor viitoare cunoaşterea meşteşugurilor tradiţionale. Îşi lasă în urmă nu doar familiile şi locurile natale, ci şi cufere grele de înţelepciune pe care strămoşii le-au strâns de-a lungul timpului. Colegiul se ocupă şi de promovarea acestor tradiţii locale, cum ar fi ţesutul.

ingineri mecanici barefoot

femeie barefoot college decoratiuni

Barefoot College a fost fondat pe idealuri gandhiene adaptate secolului XXI.

Mahatma Gandhi credea că trebuie, în primul rând, să găsim soluţii locale, înainte de a căuta răspunsuri în afară. Comunităţile rurale trebuie să se dezvolte bazându-se pe cunoaşterea, abilităţile şi înţelepciunea oamenilor de acolo. Gandhi mai spunea că e bine ca tehnologia sofisticată să ajungă în satele Indiei, dar controlul ei trebuie să aparţină localnicilor, astfel încât aceştia să nu fie exploataţi sau dependenţi de exterior. Colegiul a demistificat tehnologia şi a descentralizat-o, transferând accesul, controlul, managementul în mâinile femeilor şi ale oamenilor de la sat, care abia pot să citească şi să scrie. Chiar şi cei lipsiţi de educaţie au dreptul să folosească tehnologia pentru a-şi îmbunătăţi viaţa. E o diferenţă între alfabetizare şi educaţie. Educaţia e ceea ce primeşti de la familie, tradiţii, cultură, mediu şi experienţa personală. Şcoala nu te educă. Are un rol, dar nu e singurul. La acest colegiu, profesorul şi studentul, cel analfabet şi cel care ştie carte, sunt pe picior de egalitate. Nu în ultimul rând, Gandhi a promovat egalitatea femeilor. Rajasthanul şi India rurală, în general, sunt dominate de bărbaţi. Barefoot College a educat şi a oferit locuri de muncă mai ales femeilor singure, văduvelor, celor divorţate sau cu dizabilităţi. Toţi cei din colegiu sunt consideraţi egali, indiferent de gen, castă, etnie, vârstă şi pregătire şcolară. Practic, nu există ierarhie. Se încurajează educaţia orală, transmisă de la părinţi la copii, folosirea mâinii de lucru şi a produselor locale. Stilul de viaţă al colegiului se bazează pe minimalism. Nu există contract scris, nimeni nu câştigă mai mult de 100 dolari pe lună.

Iată că viziunea şi ideile lui Gandhi cresc în continuare pe solul Indiei. Şi vor continua să fie valabile atâta timp cât există asuprit şi asupritor, stăpân şi sclav.

Investeşte într-o bunică şi ai schimbat lumea.

Aşa ar suna moto-ul colegiului. Nimeni nu e mai potrivit decât femeile, să aducă lumina în satele lipsite de electricitate. Femeile sunt cheia dezvoltării durabile, ele transmit mai departe cunoaştere, obiceiuri şi comportamente, iar dacă investeşti în femei, te asiguri că generaţii de-a rândul vor continua să beneficieze de pe urma lor. Bărbaţii sunt ambiţioşi, mobili, instabili. Vor neapărat o diplomă şi apoi pleacă la oraş ca să îşi găsească de lucru. În schimb, femeile sunt mai răbdătoare şi mai legate de glie, mai responsabile faţă de familie şi faţă de comunitate. Aşadar, soluţia constă în educarea femeilor. Şi până în prezent, colegiul din India a educat în energia solară femei din aproape cincizeci de ţări.

Interesul colegiului este să pregătească oameni din comunitatea rurală care sunt dispuşi să rămână acolo şi să contribuie mai departe cu abilităţile câştigate. Trainingul durează şase luni, timp în care femeile învaţă totul despre energia solară, la final fiind pregătite să instaleze şi să repare panouri solare în satele lor. Învaţă alfabetul electronicii, folosesc pistolul de lipit şi montează componentele pe placa de circuit, conform instrucţiunilor profesorului, Guruji.

Puţine vorbesc limba engleză, aşa că se comunică foarte mult prin semne. E absolut fascinant să le priveşti pe aceste femei stând la aceeaşi masă. Toate sunt atât de diferite! Chiar şi cele din Africa sunt diferite prin fizionomie şi temperament. Toate emană frumuseţe şi tărie. Pentru majoritatea, această călătorie a fost odiseea vieţii lor, prima dată când au părăsit teritoriul ţării natale, lăsând în urmă familia şi copiii pentru a deveni eroine. După şase luni se vor întoarce cu LUMINĂ.

În seria actuală sunt femei din Peru, Fiji, Rwanda, Burundi, Zanzibar, Chile, Benin şi Uganda. Stella e deja aici de peste o lună şi a ajuns să se împrietenească cu ele. Pe cele din America de Sud le cunoaştem mai bine, comunicăm cu ele în spaniolă. Despărţirea a fost grea, iar dramele sunt parte din viaţa de zi cu zi. Fiica uneia dintre femeile din Chile adusese pe lume un bebeluş care a murit la puţin timp după naştere. Cum e să trăieşti o asemenea tragedie prin telefon, la mii de kilometri depărtare? Cu toate că le e greu, timpul trece repede şi în fiecare zi învaţă ceva nou.

Când se vor întoarce acasă vor avea un loc de muncă, vor fi inginerul solar al satului, vor monta panourile solare familiilor care s-au înscris în sistem şi vor asigura buna lor funcţionare. Dacă vor avea nevoie de componente de schimb, vor face comandă în India. Vor ţine, la rândul lor, ateliere prin care îi vor învăţa pe consăteni cum să utilizeze echipamentele. Vor începe o nouă viaţă.

 

Invalid Displayed Gallery

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>