Cum l-a cunoscut Lucian Blaga pe Gandhi

mahatma-gandhi-old-001

Sala era de mult arhiplină de zumzet şi de curiozitate. Şi aşteptam. De după nişte draperii grele, din fundul sălii, apar în cele din urmă nişte inzi, unii în costumul de acasă, alţii în haină europeană, şi ocupă numai câteva din scaunele din jurul mesei, voind parcă prin aceasta să pună o sacră distanţă între profet şi ei. Şi iar aşteptăm. Iată-l, în sfârşit, omuleţul care poartă numele de Marele Spirit, Mahatma Gandhi. Se iveşte de după aceleaşi draperii din dosul scenei, vine grăbit spre masă. Îmbrăcat ca într-o togă de lână albă, cu picioarele goale până la genunchi, şi în sandale. Părea puţin cam zgribulit de frig. Şi tocmai în momentul când credeam că o să-şi ocupe locul pe scaunul din mijloc, el urcă, sprea surpriza tuturor, pe scaun, şi de aici în picioare pe masă, pentru ca să se aşeze apoi în poziţie de Budha în mijlocul mesii. Acest fel de a se prezenta s-a produs atât de repede, cu gesturi atât de naturale, sau mai bine spus atât de fără gesturi inutile încât în sală s-a stârnit, nu ilaritate, cum ar fi fost de aşteptat, după intensitatea surprizei, ci tăcere totală, însoţită poate de un zâmbet blând şi colectiv. Graţia firească cu care ascetul făcuse neaşteptatul examen de a se urca şi de a se aşeza pe masă în faţa unor europeni neobişnuiţi cu asemenea spectacole, a învins şi s-a impus tăcerii religioase a publicului.

Gandhi a început apoi să vorbească, într-un chip care uimea prin simplitate, în primul rând, printr-o simplitate necăutată, proprie spiritelor care nu mai văd decât esenţele ultime. Nici un gest de orator, nici o modulaţie retorică în glas, nimic căutat pentru a epata, nimic din toată gama aceea insuportabilă de atitudini a vorbitorului. Gandhi vorbea englezeşte în fraze reduse la subiect şi predicat. Nu pronunţa decât o propoziţie, rar, neostentativ. Un francez traducea, stând în picioare lângă masă, fiecare propoziţie, şi Gandhi, în ritm monoton, continua. Capul acesta, uluitor de urât în fotografii, avea ceva transfigurat în realitate, încât nu mai părea urât, deşi nu mai avea decât câţiva dinţi în gură. În acest om, totul era redus la esenţial, chiar şi înfăţişarea; chiar şi numărul dinţilor, cei inutili îi căzuseră. Gandhi dă impresia puternică a unui om care se găseşte într-o permanentă concentrare lăuntrică, dar pentru care concentrarea nu mai este efort, ci o stare organică. Figura lui e însoţită de mişcări strict necesare pentru ca să pară rigidă. Nici un gest nervos sau de prisos. Nici un cuvânt prea mult. Totul e stăpânit, fără a părea artificial. Gandhi vorbea la fel cum ar fi putut să şi tacă. În fond, interesa numai foarte puţin ceea ce el spunea, căci nu spunea decât lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi le ştiam. Că a găsit în Europa stări îngrijorătoare, că faptele aici sunt în dezacord cu cugetul, şi alte lucruri asemenea. Dar chipul cum rostea ceea ce ţinea să ne spună era totul. Era un mod total despoiat şi de cele din urmă accente, ce ar fi amintit tonul declamator. Aveam astfel în faţa mea întâia oară în viaţă primatul existenţei spirituale faţă de cuvânt. Aveam în faţă nuditatea supremă a spiritului suprem. Cât am umblat prin străinătăţi, şi o bună parte a vieţii mi-am petrecut-o dincolo de hotare, am avut ocazia foarte frecventă să văd şi să ascult celebrităţi: scriitori, artişti, gânditori, critici, oameni de stat[…]

Totdeauna am avut impresia că opera este superioară omului. M-am găsit, altfel spus, totdeauna în faţa unei existenţe acoperite de cuvânt. Întâia şi ultima oară, în faţa lui Gandhi, care, prin ceea ce spunea, punea doar în relief o totală lipsă de verbozitate, m-a copleşit sentimentul că stau pironit în faţa unei existenţe superioare şi mai presus de cuvânt. După ce a încheiat cele ce ţinuse să ne comunice, poate mai mult pentru a umple golul ce-l crea în jurul său curiozitatea noastră europeană şi gazetărească, Gandhi a cerut să i se pună întrebări din public, arătându-se dispus să facă faţă interogatoriilor. […] Într-un târziu, Gandhi ne-a amintit că trebuie să se retragă să-şi facă rugăciunea. Ceea ce fusese semnalul de plecare.

Întors la Berna, i-am spus lui Marti: „Impresia nu se poate descrie, ar fi un sacrilegiu. Află însă că eu, care totdeauna am avut o pronunţată aversiune faţă de oratorie, am declarat duşmănie neîmpăcată acestei arte găunoase. Acesta va fi războiul meu de treizeci de ani.”

Lucian Blaga, „Peisaj şi amintire”

You may also like...